George Bernard Shaw (1856-1950) a descris, cu ironie aneantizatoare şi cinism strălucitor, atitudinea "oamenilor deştepţi" faţă de comedia electorală şi faţă de comedia complementară a anarhismului sîngeros. "UNDERSHAFT: (...) Mulţimea completează cu evlavie buletinele de vot şi îşi închipuie că-şi guvernează stăpînii, dar buletinul de vot care guvernează în realitate este cel care-nveleşte-un glonţ! CUSINS: Poate că tocmai de-aceea, ca majoritatea oamenilor deştepţi, eu nu votez niciodată. UNDERSHAFT: Să votezi? Haida-de! Cînd votezi, nu faci altceva decît să schimbi numele celor din guvern. Cînd împuşti, atunci răstorni guvernul, încep noi epoci; dărîmi o ordine veche şi-nscăunezi una nouă."1 Întreaga realitate şi irealitate a României electorale se regăseşte în principiile enunţate în acest dialog. Exegeza sa este, desigur, dificilă. Se prea poate ca Shaw să fi înţeles "dărîmarea ordinii vechi" şi "înscăunarea ordinii noi" printr-un dinamism politic asemănător cu revoluţia bolşevică. În mod ironic, ultima replică citată este rostită de un magnat din industria armamentului. În mod cinic, palingenezic, aceleaşi mijloace "electorale" par să fie adecvate şi în cazul oligarhiilor postcomuniste din Europa de Est, la începutul secolului XXI. Spaţiul mioritic-politic prezintă însă un inconvenient major: românii postcomunişti îşi votează cu docilitate păstorii orbi, alienaţi, sau absentează cu tristeţe, încărcaţi de resentimente refulate şi de resemnarea inexistenţei în istorie. Nu vor substitui niciodată voturile sau non-voturile prin împuşcături. Dimensiunea electorală a împuşcăturilor imaginare, utopice nu este însă neglijată de idealişti, de artişti, de nostalgicii unei răsturnări radicale a comunismului. Ceea ce nu s-a întîmplat la nivelul timpului istoric, în decembrie 1989 şi pe parcursul anului 1990, ar fi trebuit să se întîmple şi chiar s-a întîmplat, la ni