Am avut o vară îngrozitoare. Am avut acasă un şantier greu, care a durat vreo două luni, cu tot ce presupune el: mult zgomot, moloz, multă pulbere care continuă şi acum să se depună pe mobile, dezordine, năuceală şi tot felul de necunoscuţi care mişunau prin casă şi ne mutau de ici-colo. Uneori îi uram. Uitam că noi i-am rugat respectuos să se lase plătiţi ca să însănătoşească o casă atît de veche, încît stătea într-o rînă. Cu toate acestea, am sfîrşit prin a-i adopta, muncitorii noştri deveniseră mai oameni decît cei ai vecinilor. Şi asta, printre altele, pentru că în timp ce munceau în ritmul lor cu totul personal, cîntau; dintr-o dată, pe fundalul de percuţie al pickhamerului, sau acompaniat de vîjîitul bormaşinei, se ridica un firicel de fluierat cristalin în bagdadie, sau un glas mormăind a pagubă vorbe neînţelese, ca într-un descîntec. Melodiile nu se schimbau prea des, în aşa fel încît curînd deveniseră ale casei; le ştiam pe de rost şi uneori le mai fredonam şi eu, căutîndu-mi de treabă prin bucătărie. Am uitat cuvintele, pentru că, de la început, ele nu se prea legau în propoziţii, dar mi-a rămas în minte maică măiculiţa mea, oooh, sau aoleu ce ochi aveai, mmm. De fapt, dacă stau să mă gîndesc, acele cîntece nu făceau parte ca atare din nici un repertoriu cunoscut, erau însăilări de motive ţărăneşti sau lăutăreşti, structurate diferit potrivit contextului de moment; dacă inginerul venise în control, ele se succedau în ritm sprinţar, dacă muncitorii se ştiau nesupravegheaţi, efortul şi cîntarea se lăbărţau şi prindeau pe alocuri înflorituri de manele. Mult mai tîrziu, am înţeles că avusesem privilegiul să asist la un act de creaţie genuină, fără rezultate cutremurătoare, dar a cărei sinceritate îndemna la participare. Aşadar, din cînd în cînd, mă trezeam fredonînd cîte o manea sui generis. Şi atunci, de unde provenea oroarea care făcea insuportabilă as