Colecţia "Construcţia Europei", susţinută de cinci edituri europene şi publicată în româneşte de Editura Polirom, conţine lucrările unor istorici consacraţi care, cu spiritul de fineţe al specialistului, prezintă trecutul formativ al continentului. În textul de introducere a seriei, Jacques Le Goff spune că "o Europă fără istorie ar fi orfană şi nenorocită". Toată lumea e în principiu de acord cu asta. Problema devine ceva mai spinoasă cînd e vorba ca Europa actuală să îşi caute, să îşi aleagă, să îşi recunoască părinţii. Pînă unde urcăm în timp ca să îi depistăm? Ce selectează Europa de astăzi din rădăcinile şi din sevele istorice, politice, culturale, spirituale care au contribuit la formarea ei? Ce chip al trecutului îşi recunoaşte prezentul european? Occidentul poate fi înclinat să uite linia orientală, antică tîrzie şi bizantină a genealogiei, aşa cum amintea antropologul Marianne Mesnil în revista Martor VI/ 2001, menţionînd iniţiativa unui "muzeu european" la Bruxelles care făcea ca Europa să apară abrupt din proiectul lui Carol cel Mare (Non siamo le figli di Carlomagno îşi intitula, parcă în replică, J. Le Goff comunicarea la un colocviu torinez pe tema "muzeelor europene"). Nostalgicii din Răsărit se pot agăţa de memoria, adesea mitizată şi mitizantă, a unei Europe a bazileilor, de figura unui imperiu care, în plinul puterii lui, nu figura pe hărţile universului teritoriile "din afară" (deşi se informa cu grijă despre ele), socotind că civilizaţia îi aparţine şi numai el o poate conferi, dar un imperiu care, totuşi, în tîrziul lui, a încercat să facă legătura cu cealaltă parte a Europei. Partizanii laicităţii stricte pot uita cu uşurinţă secolele creştine ale Europei, trama culturală şi civilizaţională oferită ei de creştinism, pentru a pune borna începutului la revoluţia franceză. "Sîntem cu toţii catolici", spunea încă (şi chiar) Jean-Paul Sartre î