D ispariţia liderului Autorităţii Palestiniene, Yaser Arafat, repune problema negocierilor de pace în Orientul Mijlociu într-un nou context. Considerat de israelieni "cel mai mare terorist din toate timpurile, cel care, după nazişti, e responsabil de moartea celor mai mulţi evrei" (Dan Margalit în Maariv), Arafat a fost pentru palestinieni simbolul luptei poporului lor. El a transformat nişte lagăre de refugiaţi într-un popor existent pe hartă, popor pe care l-a condus spre recunoaştere internaţională, iniţiind multe acţiuni a căror violenţă era departe de a-i asigura statutul de partener legitim în eventuale tratative. Transformarea sa din lider terorist într-un om de stat este probabil cea mai mare performanţă a acestei persoane-personaj, dominînd politic frămîntările din cea mai turbulentă regiune a globului. Prima ipostază, cea de lider terorist, corespundea credinţei lui intime în legătură cu dreptul palestinienilor de a reveni pe teritoriul atribuit evreilor de Naţiunile Unite, gonindu-i pe cei nou-veniţi în mare sau pe alte locuri mai uscate, dacă vor reuşi să ajungă pînă acolo. Puterea militară a Israelului, susţinerea neabătută a Statelor Unite (şi, sporadic şi conjuctural, a altor state) a făcut imposibilă realizarea acestui plan şi Arafat a trecut la cea de-a doua ipostază, cea de negociator într-un proces de pace, cînd public, cînd secret, unde a trebuit să-şi mascheze convingerile intime în predispoziţia pentru compromisuri. Cine îşi aminteşte istorica strîngere de mînă de pe pajiştea Casei Albe dintre premierul Israelului Rabin şi liderul palestinian Arafat, sub privirea ocrotitoare a preşedintelui Clinton, nu se poate să fi uitat impulsul de reţinere al lui Rabin: a ezitat, era pe punctul de a refuza să întindă mîna şi pînă la urmă a făcut gestul, convins, probabil, că acceptarea ipocriziei poate fi mai eficientă decît căutarea sincerităţii. Rab