George W. Bush este un preşedinte al unei perioade de război. Ca şi în cazul lui Harry Truman, în 1948, au existat numeroase predicţii care afirmau că el va pierde alegerile, că americanii nu au încredere în viziunea lui strategică etc. În parte, criticile la adresa planificării perioadei de după intrarea în Irak au fost motivate. Mă gîndesc la cele scrise de Francis Fukuyama în legătură cu euforia unora dintre colegii săi neoconservatori, grăbiţi să promoveze, fără suficiente elemente logistice, opera de construcţie naţională şi democratică. Spun în parte, pentru că opţiunea intervenţiei în Irak are implicaţii mult mai largi şi care se dovedesc în consonanţă cu voinţa unei majorităţi a electoratului american. Sînt convins că acum, după ce va trece febra alegerilor şi polemicile se vor tempera, administraţia Bush va face un bilanţ a ceea ce s-a realizat şi ceea ce urmează să se întreprindă în planul războiului împotriva terorismului şi, nu mai puţin important, în acela al revoluţiei democratice globale. Este de aşteptat ca spiritul internaţionalismului neo-wilsonian, care a inspirat intervenţiile din Afganistan şi Irak, să continue în timpul celui de-al doilea mandat Bush. Sînt de acord cu Timothy Garton Ash că senatorul Kerry deţinea un mare atu în privinţa unei posibile redresări a relaţiilor cu Europa de Vest (în special cu Franţa şi Germania). Ceea ce nu înseamnă că administraţia Bush nu va încerca să amelioreze aceste relaţii. Cum scria Washington Post în editorialul din 3 noiembrie, administraţia va trebui să ţină cont de faptul că adversarii lui Bush au exprimat nu doar poziţii pasionale, dar şi argumente raţionale. Este astfel de aşteptat o diminuare a zelului misionarist (şi chiar milenarist) asociat cu influenta facţiune neoconservatoare din adminstraţie. Rămîne de văzut dacă Donald Rumsfeld va continua să conducă la Pentagon şi ce funcţie va deţine