Pentru cititorii de titluri, Artaud este un alt autor de sistem teatral, un nume opus celor prea des citate, iniţiatorul unui concept, al cruzimii, prin care se poate justifica absenţa stilului şi a coerenţei scenice. După plictiseala iscată de epigonii lui Stanislavski şi de preoţii teatrului psihologic, predicatori ai unui realism al detaliilor, teatrul cruzimii promitea noul, şocul îndelung aşteptat, contactul cu o convenţie care să dea fiori fără să sperie într-adevăr.

Surpriza cărţii lui Monique Borie vine din aşezarea acestui autor în perspectiva cercetării antropologice, concluziile despre comunicarea teatrală devenind o consecinţă a căutării adevărului despre lumea originilor. înţelegerea omului şi pe urmă înţelegerea teatrului determină călătoriile şi experimentele scenice ale lui Artaud şi autoarea analizează unităţile şi punţile de comunicare din universul complex al gândirii despre teatru al unuia dintre cei mai interesanţi teoreticieni ai săi. într-o lume unde cunoaşterea şi recunoaşterea multiculturalismului serveşte relativizării moralei şi conceptelor, demersul multicultural al lui Artaud se îndreaptă în direcţia contrarie, a regăsirii unităţii pierdute, "revendicarea de la acea gândire mitică şi magică a cărei logică refuză să separe reprezentarea de eficacitate". Cercetând societăţile primitive Artaud caută modalităţile de comunicare capabile să treacă dincolo de diferenţele culturale şi refuză "progresul" care a despărţit cuvântul de acţiune, cuvântul de gândire.

Când se îndreaptă spre lumea originilor, el constată că "adevăratele tradiţii nu progresează pentru că ele reprezintă punctul de vârf al oricărui adevăr. Unicul progres ce se poate înfăptui constă în conservarea formei şi a forţei lor". Acest progres/tradiţie e căutat de Artaud în teatrul balinez şi la triburile mexicane, unde puterea de viziune şi puterea de