Ca şi dedublarea personalităţii, pierderea memoriei, fie ea permanentă sau temporară, a fost un subiect intens utilizat la Hollywood. Asupra ei părea să planeze speranţa revenirii amintirilor, a cărei împlinire (declanşată de vreo traumă sau de vreun indiciu atotrevelator) reprezenta adeseori climaxul filmului. Dar amnezia a devenit desuetă destul de rapid, şi a fost relegată sferei celei mai comerciale: filmul de consum şi soap opera. Mai mult, la o dată recentă, tratarea amneziei de către filme a devenit incorectă politic, fiind privită ca exploatarea unei boli sau a unui handicap. Dar cum tradiţia nu piere atât de uşor, se găsesc câteva filme contemporane care fac mai mult decât să recicleze reţeta; găsesc forme rare de amnezie sau inventează unele şi le distribuie în varii genuri: film noir (Memento, film difuzat la tv), comedie (Mereu la prima întâlnire, noutate video) sau film de dragoste (Strălucirea eternă a minţii neprihănite, pe marile ecrane).
Nu e întâmplător faptul că psihanaliza a devenit populară la Hollywood în acelaşi moment în care filmul noir devenea genul predominant (deceniul patru al secolului XX). Nevroza, schizofrenia, paranoia, amnezia sunt resorturi importante în lumea iremediabil coruptă a acestui tip de lungmetraj, în care motivele care determină personajele la acţiune sunt cinice (egoism, lăcomie, cruzime); singurii inocenţi sunt cei păcăliţi sau cei incapabili să se orienteze în această lume, iar uneori incapacitatea lor de orientare e explicată prin tulburări psihice. Acesta e şi cazul lui Memento, care de altfel are multe dintre caracteristicile formale ale filmului noir: decorul (urban impersonal), personajele (poliţist corupt, femme fatale), laitmotivele tematice (flashbackuri). Dar aici nu mai e vorba de convenţionala amnezie; protagonistul, Leonard Shelby (Guy Pearce), fost investigator al unei firme de asigurări,
