În noiembrie 1988, mă aflam nu mai ştiu de ce la Bacău. Era un sfîrşit de săptămînă. Decisesem să revin la Bucureşti luni. Sîmbătă seara, citeam în camera de la hotelul Trotuş, impersonală ca toate camerele de hotel de pe vremea aceea, cînd a sunat telefonul. Vocea de la celălalt capăt al firului era ultima la care m-aş fi aşteptat. Aparţinea şefului meu de catedră. Am fost atît de uimit, încît nu mi-a dat prin minte să-l întreb pe I. D. B. cine îi spusese unde mă găseşte. Mi-a transmis, fără multe vorbe, ca pe un lucru normal, invitaţia unui important personaj din Ministerul învăţămîntului de a mă prezenta a doua zi la cabinetul său. "Dar e duminică", i-am spus lui I. D. B.. "Mă duc luni". "Nu, nu, te rog, du-te mîine. Vrea neapărat să te vadă". Ştiam fireşte, cine este personajul care ţinea cu tot dinadinsul să-mi strice duminica, întîmplător şi ziua mea de naştere. Mai mult ca să scap de pisălogeală, i-am promis lui I. D. B. că voi fi a doua zi la minister. M-am ţinut, cam ŕ contre coeur, de cuvînt, aşa că duminică 27 noiembrie 1988 mă găseam în cabinetul înaltului funcţionar, în faţa unui complet de cinci, prezidat de gazdă, şi din care mai făceau parte unul din prorectorii Universităţii, un bun matematician, cu o rapidă carieră politică (singurul dintre prorectori pe care l-am păstrat în ianuarie 1990, cînd am fost ales rector interimar pentru scurt timp), şi alte trei personaje ale căror nume le-am utiat. în stilul epocii, n-am fost informat despre motivul real al invitaţiei la acest tribunal sui-generis. Cu excepţia prezidentului de complet, nici unul dintre ceilalţi n-a scos o vorbă în ora petrecută împreună. Prezidentul m-a avertizat, el, să pun capăt relaţiilor cu indivizi "dubioşi" - îmi amintesc perfect adjectivul - precum Augustin Buzura, Livius Ciocârlie şi Andrei Pleşu. Numele lui Pleşu, probabil lăsat intenţionat la urmă, mi-a oferit cheia între