A proape patru decenii Ion Lazu (n. 1940, jud. Tighina) a fost geolog prospector la o întreprindere din Bucureşti. Debutează editorial cu proză în 1970. Autor a cinci romane apărute între 1971 şi 2000, dar şi poet, Ion Lazu iese recent la rampă cu naraţiunea Ruptura, o confesiune autobiografică încărcată de sentiment, varii inhibiţii şi acte ratate, psihanalitic vorbind. Prima senzaţie pe care o dă nivelul stilistic e cea de frazare tautologică, preţiozitate stufoasă, excesiv analitică. Dincolo de simularea unor profunzimi răscolitoare, slavă domnului, există şi un teren epic care atestă un peisagist şi un povestitor. Cartea e scrisă la Bulzeştii de Sus, în }ara Moţilor, în 1992, când geologul-narator îşi face meseria de bază prin Munţii Apuseni, şi în paralel schiţează reportaje locale, imortalizează siluete şi dramele lor neştiute în acel peisaj uman şi montan, atemporal parcă, în ciuda vremurilor maştere, oferă comentarii asupra propriilor prospecţiuni, dar şi binevenite îndoieli asupra propriului demers literar, tip "Şi ce-aş obţine, în afară de efecte literare dubioase (...)".

Care este de fapt motivaţia acestei scrieri? Rememorarea unei idile studenţeşti în Bucureştiul anilor '50; naratorul îndrăgostit de studenta P. de la matematică, membră ca şi el a unei echipe de dansuri, se trezeşte brusc abandonat de iubită. Aşadar, ruptura ce va fi comunicată partenerului în plic, stă la baza suferinţei sfâşietoare de-atunci (blocaj afectiv, dispreţ de sine, introspecţie depresivă) şi a întoarcerii recuperatoare de-acum, amândouă în cheia investigaţiei psihologice, a interogaţiei nesfârşite. Alternanţa planurilor temporale - îndrăgostirea - ruptura - mărturisirea - alungă oarecum monotonia tăierii firului în patru, având totodată grijă să includă şi faza post-traumatică, ulterioară rupturii, jurnalul de vise cu ea, gesticulaţia îndrăgostitului încă ne