***

Aveam vreo nouă ani când a murit Emil

leucemia îl chinuia încă de când a-nvăţat să meargă

ai lui şi-au pierdut minţile de durere

acum aş vrea să am mai multe amintiri cu el

Emil era blând şi frumos ca un înger

de când i se agravase boala îl vedeam destul de rar

pe la şcoală venea doar o dată la câteva săptămâni

ţin minte şi acum că într-o după amiază

în curte

a ridicat de pe asfalt un porumbel mort

îl luase în palmele lui micuţe ca pe un prunc

încerca să-i redea suflul vieţii

care în curând

şi pe el avea să îl părăsească

doar câteva săptămâni mai târziu

după înmormântare taică-su a plecat de acasă

spunea peste tot că soţia lui a luat-o razna

şi aşa era

sub ochii noştri femeia s-a rupt complet de realitate

stătea de vorbă cu Emil

îi făcea prăjiturile lui preferate

în vitrina cu bibelouri ţinea porumbelul mort

care între timp se descompusese

oasele lui albe străluceau printre penele răvăşite

ca o dovadă vie a purităţii celui plecat.

***

Scriu noaptea într-o dureroasă dezordine

presimţirea unui dezastru mă îndeamnă să nu mă

opresc

vocea mea tandră ca o piatră de moară

macină-n gol cuvinte

mereu înaintea mâinii

acum că hârtia s-a împuţinat văzând cu ochii

mâna mea scrie mic şi fără vreun semn de punctuaţie

independent de trup sau de nisipul aşternut pe laringe

stau la pândă

viaţa mea nu are sens

dacă ceva scapă privirii mele puternice

tatăl meu a fost