Cei mai mulţi dintre noi îşi invocă, frenetic, în public, organele genitale. Ca şi cum ar rosti o interjecţie oarecare. Tinere graţioase care ies în grup de la cursuri îşi atribuie, cu voce ridicată, un organ pe care e greu de crezut că l-ar avea. Nu fac asta pentru a atrage atenţia asupra lor; discută între ele. Domni în vîrstă, corect îmbrăcaţi, din categoria celor care polemizează prin autobuze, te înjură ca ultimii boschetari cînd li se termină argumentele. Tinere doamne care îşi fac confesiuni în timp ce-şi plimbă copiii în parc, cu landoul, se plîng de aventurile soţilor lor într-un limbaj mai deocheat decît cel la profesionistelor de pe "centura" Bucureştiului.

Cum reacţionează opinia publică atunci cînd aude aşa ceva? Cel mai adesea opinia publică se amuză. Se mai crispează cîte o doamnă din alte vremuri sau vreun bătrîn care îşi plimbă senin sărăcia şi, eventual, insigna de veteran de război. Persoane cărora nici puşcăria politică de ieri, nici lipsurile umilitoare de azi nu le-au tăiat obişnuinţa de a spune ce cred, în public.

Aceeaşi opinie publică amuzată în autobuz de exprimările pe care le aude devine combativă în grupuri mici, după ce se întoarce cu picioarele pe trotuar. Şi cum îşi exprimă ea revolta faţă de expresiile porcoase de care a făcut haz ? Din cîte aud, cetăţeanul revoltat foloseşte acelaşi set de expresii care îl contrariază în public la alţii.

Mă străduiesc să bag la cap toate schimbările care au loc în limbajul public şi să le şi înţeleg. Asta din reflex de prozator. Dar ca om obişnuit nu pot spune că mă amuză. În 1990, expresiile tari folosite în public aveau măcar o anumită semnificaţie. De la revolta faţă de sistem, pînă la dispreţul cu care omul de rînd îşi lua revanşa împotriva dispreţului cu care a fost tratat de regimul totalitar timp de patru decenii. Şi pe cine îşi putea vărsa mai b