Numai că el nu se putea elibera integral de contingent şi context. Trăia aproape visceral viaţa literară, atît în emergenţa ei diurnă, cît şi în penumbra culiselor sale".

În treacăt fie spus, asistăm la o deteriorare postumă a relaţiilor lui Mircea Zaciu cu cei ce făceau figura unor discipoli devotaţi ai săi, putînd menţiona aci şi destule rînduri acide ale d-lui Augustin Buzura, din volumul Tentaţia risipirii, care incriminează ,firea mereu schimbătoare" a magistrului, ce ,lăsa impresia că omenirea există doar pentru a-i face lui mizerii" ş.a.m.d.

Regretabil însă că Petru Poantă vădeşte o concepţie asupra actualităţii literare care plasează interesantul şi nu o dată formal atracţiosul d-sale discurs cvasimemorialistic într-o perspectivă conservatoare, în intermundiile a ceea ce putem denumi postideologie. în loc de-a elibera o conştiinţă care, înainte de 1989, era grevată, în felurite proporţii, de cenzură şi de ceea ce era acceptat ca autocenzură, d-sa îşi exprimă ataşamentul la factorii distopiei, pronunţîndu-se împotriva criticii care-i are ca obiect. Circumstanţă cu atît mai delicată cu cît dl Poantă nu e doar ,cronicarul", ci şi unul dintre eroii echinoxismului, pus în chestiune, prin urmare, şi din interior. Astfel, în loc de-a le spulbera, criticul confirmă suspiciunile unor adaptări conştiente, unor nu tocmai inocente consimţiri în direcţia ,convieţuirii paşnice" a intelectualilor în chestiune cu sistemul abuziv. într-un cadru în care sechelele totalitarismului, inclusiv cele din sfera mentalului, pernicioase cu osebire, se arată imprevizibil rezistente, dl Poantă socoteşte că ,deconstrucţia miturilor comuniste riscă să devină o altă ficţiune în care realităţii unui sistem politic i se substituie o metafizică a puterii". Avocat al trecutului lamentabil, d-sa ne asigură că totalitarismul roşu ,n-a avut timp să devină o religi