Cred că voi ţine întotdeauna minte cîntecele acestea, nu pentru că ar fi frumoase, nici nu ştiu dacă sînt frumoase, dar pentru vacanţa cuprinsă în ele atît de adînc..." Sînt cuvintele Mariei, care figura în "distribuţia" unui roman din '33, apărut la "Naţionala Ciornei": Femei, de Mihail Sebastian. Atunci, întregea o serie - Patul lui Procust, Cartea nunţii, Maitreyi, Rusoaica şi Adela, Creanga de aur, scrieri ale aceluiaşi an, toate cu parfum de alcov, de neîmplinite iubiri trecătoare şi cu neastîmpărul familiar al unor préparatifs de départ .Era, aşadar, o piesă din literatura unui an de "evadare", jurnalul, într-un fel, al ultimei vacanţe "de tinereţe" dinaintea dureroaselor despărţiri. Recitit astăzi, cînd a fost republicat în eleganta colecţie Cartea de pe noptieră a Editurii Humanitas, romanul lui Sebastian îşi rafinează, precum vinul vechi buchetul, savoarea voluptăţii odihnite, gustul amărui al leneviei care-a prins patină, într-o lume frînată parcă de grele tristeţi. Nu tristeţile acelea provinciale, de tîrg în care plouă prea des, ci o melancolie structurală, a tînărului ce-şi ţine în mînă propria imagine de bătrîn, se pierde printre pagini în Femei. Este, de fapt, chiar povestea juneţii early closed, avidă de experienţe pasagere, care se vor totuşi profunde, după modelul impus în epocă de Eliade şi Vulcănescu. Dar, pe lîngă un soi de "trăirism", afară de filozofia delicată a "fanării", în maniera lui Proust, cel din La umbra fetelor în floare, itinerariul în patru episoade al lui Ştefan Valeriu, destul de întortocheat şi şovăielnic, e făcut din nelinişti, care-l împing pe erou să dea roată unor adevăruri aflate din fărîme. Cartea aceasta, scrisă cu o simplitate care te pune pe gînduri, vrea să spună tot, să fie pînă la capăt sinceră, firească, dobîndind acea prospeţime nu de loisir "subţire", ci de vacanţă în care au căzut nişte bariere, s-au risipit