Aproape orice carte care are doi autori stârneşte interesul de la început şi nu pentru că ar fi, automat, de două ori mai bună sau mai interesantă, dar pentru că presupune o "întâlnire" între doi autori în ambele planuri, al vieţii şi al artei. În cele două texte introductive, Ioan Es. Pop şi Lucian Vasilescu rememorează pe rând circumstanţele în care au ajuns să se cunoască şi să locuiască împreună într-una dintre cele mai grele perioade din viaţa lor. Ioan Es. Pop a reuşit prin volumul său de debut (Ieudul fără ieşire, 1994) să creeze un adevărat topos din blocul în care a locuit imediat ce a venit în Bucureşti - Olteţului, numărul 15 -, cu puţin înainte de revoluţie, pe când lucra pe un şantier de construcţii. Cei doi s-au cunoscut în 1988 la Festivalul de Poezie din Sighetu Marmaţiei şi apoi au lucrat la Luceafărul lui Laurenţiu Ulici. Nu doar poezia îi unea, dar şi destinul de poeţi veniţi din provincie - unul din Maramureş, celălalt din Ploieşti - în speranţa că în capitală, prin cine ştie ce miracol, tocmai poezia le va da un rost. Până la urmă, cei doi s-au îndepărtat, fiecare şi-a croit câte un drum şi, dacă acum au ajuns nume în poezia contemporană, aceasta proiectează asupra acelui an plin de greutăţi, trăit chinuit dar împreună, lumina unei poezii întunecate. Nu există nostalgie şi, mai mult ca sigur, nu avea de unde. Dar acea supravieţuire mizeră în care poezia era un ingredient vital a ajuns să însemne un fel de "nefericire prosperă".

Cei doi nu ne spun prea clar cum s-au hotărât să scrie această carte (din care, în avanpremieră, România literară a publicat câteva poeme), ci doar că ar fi o încercare de a se apropia din nou, după câţiva ani buni în care n-au prea păstrat legătura şi s-au văzut foarte rar. Dacă există o morală în această carte, atunci despre asta trebuie să fie vorba: viaţa şi ei s-au schimbat, dar poezia a rămas aceeaş