cursul scurt * Aurel Codoban, Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală, Editura Idea Design &Print, 2004. Mi-am amintit, citind cartea profesorului Codoban de la Cluj, pagina aceea din Uşa interzisă de Gabriel Liiceanu despre "limbajul filozofiei" care ţinteşte doar "scrîşnetul suprem al minţii", dispreţuind sau ascunzînd "scîncetul" filozofului: "Această pudoare sau poate această trufie îi mutila pe toţi: gîndirea lor era într-o parte, iar viaţa lor într-alta. Plîngeau pe tăcute, sufereau pe tăcute, aveau extaze, concupiscenţe, căderi - pe tăcute... Ce să mai vorbim despre sex! Scriind, păreau cu toţii asexuaţi şi tăceau în privinţa singurului lucru care îi îngenunchea şi pe zei". Situîndu-se pe poziţiile unei "modernităţi tîrzii", permisive şi relativizante cu măsură, Aurel Codoban vede în cursul său de hermeneutica iubirii, ţinut la Universitatea clujeană şi reluat în această carte, o modalitate de resemnificare a funcţiilor filozofiei în zilele noastre, cînd, în definirea disciplinei, accentul ar trebui să cadă "mai degrabă pe iubire decît pe înţelepciune". Nu întîmplător, însă, autorul Amurgului iubirii îşi întemeiază demonstraţia mai degrabă pe excepţiile de la regula "scrîşnetului filozofic", adică Platon, Nietzsche, Freud - ultimul, considerat de Aurel Codoban întemeietorul unei "filosofii a omului şi a culturii". Mai mult, autorul mută miza filozofică gravă, etalînd "rezerva sau jena filosofiei occidentale faţă de iubire" în paralel cu modelarea dorinţei în mitologie, literatură şi arte. Filozofia mare devine astfel fundalul îndepărtat al unei "hermeneutici a detaliului" în care "dorinţa metafizică" platoniciană (de absolut) se modelează în dorinţă pur şi simplu: dorinţa iubirii-pasiune (la trubadurii occitani), dorinţa ca esenţă a omului (la Spinoza), dorinţa de a fi dorit (la Freud). Recitind teoriile filozofice ale dorinţei m