Luni, 23 iunie 2003, Berlin În limitele unei logici imanentiste, sfera dreptului se loveşte de dificultăţi insurmontabile. Nu e clar cum se nasc şi ce anume exprimă legile. Cine are autoritatea de a legifera şi după ce criterii? Sînt legile expresia unor valori comunitare bine definite? Reproduc ele - ca un sistem de oglinzi geometrizante - cutume şi norme împărtăşite, în prealabil, de o anumită "cultură" socială (Patrick Devlin, 1965), sau dimpotrivă instituie o anumită cultură socială? Dacă ele nu fac decît să formalizeze o mentalitate pre-existentă, cum se produce această formalizare? Dacă impun o nouă mentalitate, cine decide cînd, în ce fel şi ce tip de mentalitate trebuie impusă? Mai departe: ce prevalează? Drepturile individului sau cele comunitare? Apără legile mai curînd instituţii sau mai curînd persoane? În primul caz, va fi nevoie, de pildă, de o legislaţie a familiei, în care contractul conjugal să fie favorizat, pe socoteala autonomiei părţilor. În cazul al doilea, cîştig de cauză vor avea drepturile fiecăruia dintre cei doi parteneri: ele vor dicta legislaţia (cu riscul şubrezirii instituţionale a familiei...). Pentru cei care cred în funcţia stabilizatoare a legilor, legiferarea riscă să degenereze în tabu. Societatea astfel "stabilizată" sfîrşeşte prin a se resimţi ca imuabilă. Invers, pentru cei care cred în funcţia transformatoare a legilor, puterea legii e subminată de relativism şi conjunctură. Cu alte cuvinte, legiuitorul e fie prea conservator, rigid, abuziv, fie revoluţionar în exces, flexibil, arbitrar. Care sînt limitele legitime ale legiferării? Cum să facem pentru a evita ceea ce Habermas numeşte "juridificarea", "colonizarea" pernicioasă a "lumii vieţii"? Cum să protejăm, prin lege, omogeneitatea valorică a societăţii, fără să facem violenţă heterogeneităţii ei inerente? Cum să construim reguli care să nu devină discriminări ? Să z