În 1992, Jacques Delors, preşedinte al Comisiei Europene, lansa programul "Să dăm un suflet Europei"; dincolo de dimensiunea publicitară şi de declaraţiile de bune intenţii, mesajul ce se voia transmis în subsidiar ar putea fi rezumat astfel: dacă în următorul deceniu, Europa nu va avea un "suflet", o spiritualitate proprie (greu de definit în acel moment!) şi o "semnificaţie" în legătură cu primele două, partida unei unificări veritabile va fi pierdută. Pentru prima oară de la începutul construcţiei europene, se cerea în mod deschis sprijinul bisericilor europene, recunoscîndu-se în mod implicit existenţa unei legături între teritoriul comunităţii şi creştinism.

Ecumenism şi/sau construcţie europeană În ciuda celor scrise mai sus, nu trebuie să se creadă că Bisericile creştine din Europa au avut un rol de jucat în construcţia europeană abia de la începutul anilor '90. Biserica catolică a susţinut creaţia unui "teritoriu european" încă de la începuturile "Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului"; ceea ce astăzi considerăm drept "părinţii fondatori" ai Uniunii erau adesea catolici angajaţi, formaţi la şcoala catolicismului social italian, al unei veritabile doctrine democrat-creştine sau influenţaţi de "personalismul" interbelic al lui E. Mounier. Biserica catolică, prin centralismul său eclesial, pretenţia sa universalistă şi forma sa particulară de reprezentare (Statul Vatican, cu drepturi depline în sistemul diplomatic) a constituit dintotdeauna un actor influent în construcţia europeană, deşi nu întotdeauna foarte vizibil pentru publicul larg. Bisericile protestante au fost asociate şi ele construcţiei europene, dar de o manieră diferită. Germania, ţara ce a fost considerată multă vreme locomotiva economică a Uniunii şi factor de decizie influent în cadrul acesteia, ţările nordice, unde populaţia protestantă este majoritară, au militat pentru apărarea drept