De ce corupţia mică, adică şpaga cea de toate zilele, şi nu marea corupţie sau corupţia în general? Ideea ne-a fost sugerată de campania NU DA ŞPAGĂ, un proiect nonconformist finanţat de Uniunea Europeană, prin programul Phare Societate Civilă 2001. Campania se adresează tinerilor sub 25 de ani, tocmai pentru a încerca să le formeze un nou tip de mentalitate, mai exact pentru a-i lămuri că nu este în interesul lor să-i "mituiască" pe salariaţii unor instituţii de stat, cu plicul, parfumul franţuzesc, cartuşul de Kent şi cu alte mici atenţii, pentru a obţine anumite servicii. Majoritatea acestor tineri a primit "de-acasă" o educaţie în acest sens: reperele părinţilor lor s-au pierdut undeva în negura fostului regim. "Să ni se dea!" poate fi un dicton care marchează o stare generală de aşteptare în van, iar "Nu dai, nu primeşti nimic în schimb!" reprezintă "ritualul", trocul care te scoate pe moment din lîncezeală, punctînd scurtele momente de productivitate. Să fie oare aceste "tipare" sau unele asemănătoare, pe care ni le-au inoculat obişnuinţele din trecut, cauzele pentru care mecanismul şpăgii funcţionează acum în România mai bine ca oricînd? Sau, analizînd istoria naţiei noastre, amintindu-ne doar de Ştefan cel Mare care, ca orice domnitor diplomat, încerca "să ajungă la o înţelegere cu turcii", şi de domnii fanarioţi care, pentru a fi înscăunaţi, "cotizau" unde trebuia, putem ajunge la concluzia că românul a supravieţuit şi datorită şpăgii? Scopul, din păcate imposibil de atins, al campaniei NU DA ŞPAGĂ este stoparea fenomenului. Campania poate reprezenta, în primul rînd, o iniţiativă binevenită, doar prin faptul că se vorbeşte la modul sincer şi direct despre corupţia prezentă aproape în permanenţă în viaţa noastră cotidiană. A "educa", însă, omul de rînd, obişnuit să dea şpagă ca şi cum

şi-ar cumpăra un bilet de autobuz, presupunînd că va adopta un