Scriu cu întîrziere, dar fără remuşcare, despre dispariţia lui Geo Dumitrescu; nu m-am putut înscrie în urgenţa necrologului; nici acum nu încerc să găsesc tonul potrivit, prea bine ştiut. De mult stabilisem cu el că decît un necrolog frumos mai bine o tăcere fastuoasă în timpul vieţii; am cunoscut lîngă el asemenea tăceri, punînd, în tot ce-l privea, întîrziere şi concizie, două noţiuni pe care le agrea. Tîrziu, să fie întinderea unui deceniu - de la descoperirea, la 16 ani, a Libertăţii de a trage cu puşca, pînă în '56, cînd m-a remarcat în belitura aceea pentru "adevărul integral" la primul Congres al tinerilor scriitori -, foarte tîrziu am îndrăznit să-i spun deschis că pentru mine poezia începe cu el; mi-a spus rîzînd ştrengăreşte - cum numai el ştia printre maeştrii gravi, solemni şi mohorîţi ai culturii - să n-o mai repet. L-am ascultat. Un asemenea tip de intimidare în declaraţii de dragoste literară nu am mai încercat decît faţă de Marin Preda şi Gellu Naum. După 50 de ani - "acum, cînd avem libertatea de a trage şi apa", cum mi-a spus în 2000, la telefon, eu felicitîndu-l pentru cei 80 de ani - nu revin, nu rectific, o repet cu accent impudic de Edith Piaf pînă la hilar (nu-i displăcea combinaţia): "...ça commence avec toi ". Pentru mine - şi accept să fiu huiduit, nu are importanţă, nu-mi pun candidatura la Preşedinţie şi nici nu scriu o istorie a literaturii române - Geo Dumitrescu, cel pirpiriu, fragil, incapabil să treacă înot oceanele sau să strîngă la pieptu-i micuţ toate firele de iarbă ale lumii, este primul poet român de simţire şi potenţă whitmaniană, gata de patetismele cele mai neruşinate, cele mai riscante şi vulnerabile. Fără teamă faţă de abundenţa atîtor silabe, fraternitatea, solidaritatea lui cu omenirea rivalizează - în consistenţa primei sale mişcări, în big-bang-ul de început - cu elanurile bogziene. Şi acest Geo se trăgea dintr