La moartea lui Jacques Derrida (9 octombrie 2004), două întrebări par a se pune cu aceeaşi forţă, cu toată forţa opoziţiei dintre ele: cum să vorbeşti despre Derrida? Cum să nu vorbeşti despre Derrida? Cum să vorbeşti despre Derrida, mai ales acum, atît de aproape de moartea lui, atît de departe de el? Cum să mai faci auzită o voce, cum să spui un cuvînt de despărţire, de neauzit în vacarmul spectacolelor jalnice pe care ni le oferă, pînă la saturaţie, pînă la insuportabilul fizic, toate vocile disonante ale mediilor concurente? Dar cum să nu vorbeşti despre el, cum să laşi ca pasul, pe care el însuşi l-a făcut înspre tăcere, să rămînă nespus, nemărturisit? Cum să ignorăm, încă o dată, dispariţia lui, după ce, de ani mulţi încoace, Derrida, şi mulţi ca el, sînt tot atîtea nume pentru ignoranţele noastre autosatisfăcute? Poate că va trebui să lăsăm să treacă un timp, nu prea îndelungat, pentru a învăţa, măcar după moartea lui Derrida, cum să vorbim despre el. Nu ne putem salva din superbia noastră provincială printr-o compasiune de ocazie; n-am fost contemporani cu el, cu scrisul lui, cu mizele gîndirii sale, ne va fi greu să fim contemporani cu moartea lui, altfel decît pur cronologic: deocamdată, putem doar să constatăm, să luăm act de dispariţia lui fizică. Va trebui atunci un răgaz pînă să găsim tonul just pentru a da seama de evenimentul plecării lui Derrida. Căci, în fond, este o chestiune de ton să-ţi acordezi vocea cu alte voci, şi mai ales cu marile voci, cu acelea care au dat tonul gîndirii în ultimele decenii. Iar pentru găsirea lui, de folos ne poate fi tot Derrida: în 2001 a apărut în Statele Unite lucrarea The Work of Mourning, reluată în 2003 la Galilée sub titlul Chaque fois unique, la fin du monde. Cartea este o colecţie de texte scrise de Derrida la moartea unora dintre prietenii lui, din 1981 (Roland Barthes) pînă în 2003 (text adăugat pentr