Jurnalul (publicat al) Monicăi Lovinescu a ajuns la mijlocul deceniului trecut. România anilor 1994-'95 trepidează în aceste pagini cu o energie pe care, pur şi simplu, începusem s-o uit. Sau ale cărei culori se estompaseră, din motive incerte. Un psiholog a încercat o dată să-mi explice de ce e salutară uitarea, ce mecanism formidabil de protecţie reprezintă, dar nu mi s-a părut niciodată suficient de convingător. Dar, totuşi, de ce fusesem la un pas de a fi dat pagina peste acea perioadă? Avusesem nevoie de protecţie? Poate că m-am încărcat prea mult cu evenimentele recente. Poate că uneori exagerăm cînd plasăm litera scrisă mai prejos decît experienţa personală. Jurnalul 1994-1995 , apărut (tot) la Humanitas, mi-a dat încredere că s-ar putea să mai fiu recuperabil. Cu siguranţă însă că la mijloc e şi harul frigorific al autoarei, pentru care asperitatea acelor ani (impenetrabilă altor condeie) a devenit argument al unor sentinţe la fel de precise ca demonstraţiile din teoria numerelor. La unele poţi adera necondiţionat, dacă eşti o fire mai ne-euclidiană te poţi despărţi de altele (speţele culturale sînt, vai, o materie atît de fragilă). Lectura va despărţi apele literare pentru fiecare cititor în parte. Dar ce se întîmplă oare cu apele tot mai tulburi ale conştiinţei publice? În acest ultim deceniu, s-a produs o dublă alternanţă la putere, am intrat în NATO şi batem nerăbdători la uşile Uniunii Europene. Multe din personajele care ţineau atunci prima pagină au fost absorbite de politică, de afaceri, sau pur şi simplu de lehamite. Implicarea în politică a intelectualilor părea o iminenţă, între timp a devenit o excepţie dezamăgitoare şi, în cel mai bun caz, indirectă. Au apărut, în schimb, uriaşe marionete de bîlci, îmbrăcate cu haine ţipătoare (întotdeauna de marcă!), tîrînd după ele sacoşe cu bani de provenienţă incertă. Bîlbîiţii ţin discursuri, analfabe