Cineva îmi povestea acum ceva vreme de un tînăr regizor care îşi căuta inspiraţia într-o secţie de îngrijire paliativă a unui spital de oncologie. Adică printre muribunzi, pe ultima sută de mililitri de morfină, oameni minţiţi că se vor face bine, aşa cum cere tradiţia în spitalul românesc. Artistul umbla pe acolo după inspiraţie pentru un film. Ce fel de film se poate face la oncologie? Sigur nu unul cu subiect optimist. Dar nici nu e specialitatea casei. Din 100 de filme româneşti pe care le-am văzut, începînd cu vîrsta de 4 ani, doar Veronica m-a lăsat cu un gust bun. Restul, comedii, westernuri, poliţiste şi catastrofice au reuşit cumva să-mi transfere depresia realizatorilor şi actorilor. Tristeţea mediului, spălată cu votcă şi lustruită cu şomoioage de tutun. Mai nou, cu pămătufuri de "iarbă" - artiştii n-au banii lui Mutu, să-şi cumpere distracţii scumpe. De unde vine drama lor? N-am înţeles pînă ce nu i-am cunoscut pe artiştii din televiziune, cîndva pe la începutul anilor '90. Şi ei aveau atunci aceeaşi problemă, însă unul a fost în stare să-mi spună. Undeva (în State în general), alţii făceau televiziune, iar ei o imitau prost. Orice ar fi făcut, nu arăta ca acolo. Nu se simţea ca acolo. Ceva, o secundă în plus la lungimea cadrelor sau un ton puţin mai sus pe coloana sonoră, şi totul părea "de la noi", uşor de distins de ceea ce venea "de la ei". Problema globalizării nu e succesul mondial, ci insuccesul local. Acela care poate fi cu mult mai bine înţeles, simţit şi pătruns, cu cît comunicarea ia viteză mai mare. Ca să-l depăşeşti, îţi trebuie probabil imersia în cultura care a inventat succesul - sau măcar în elementele ei exterioare - gen casă, maşină şi cinema drive-in . Cine a vizitat măcar o dată căminele ATF-ului (sau cum se mai numeşte acum) poate să înţeleagă de ce regizorii plecaţi de aici găsesc uşor de suportat atmosfera de spital oncologi