De ce respectă oamenii legile - v-aţi întrebat vreodată? Pentru că sînt divine? Pentru că sînt înscrise în natura noastră? Pentru că e raţional să fie respectate? Ori pentru că se tem de pedepsele cu care legile vin la pachet, în caz de nesupunere? Filozofii, de-a lungul timpului, au dat tot felul de răspunsuri la această întrebare. Situaţia din teren arată că, exceptînd un mic număr de oameni, legile sînt, în general, respectate. Bune, proaste - surprinzător de mulţi le respectă. E de presupus că, dacă majoritatea nu le-ar respecta, viaţa în comun ar deveni irespirabilă, iar societatea s-ar bloca într-un nesfîrşit război de gherilă civilă. Aşa cum nimeni nu poate guverna împotriva opiniei publice, nici o lege nu rezistă fără asentimentul majorităţii. Rezistă însă legile dispreţului autorităţilor? La noi, avem situaţia paradoxală a unei societăţi care e în fondul ei şi pasivă şi supusă, dar care e mereu agitată de nişte autorităţi care fie o îneacă în legi, fie o năucesc prin încălcarea lor. La noi nu cetăţenii nu respectă legile, ci autorităţile care le inventează pletoric şi, cel mai adesea, abuziv. Cazul cel mai flagrant este al preşedintelui ţării. Potrivit Constituţiei (art. 84, al. 1), preşedintele României nu are dreptul să fie membru al vreunui partid politic. Pe cale de consecinţă, îi este interzis să facă politică de partid sau să participe la disputele dintre partide. Urmarea evidentă este că preşedintelui republicii nu îi este permis să participe la lupta electorală a unui partid împotriva altuia. Motivul e simplu: fiind obligat de Constituţie să vegheze la respectarea ei, preşedintele nu poate privi legea din perspectiva interesului de partid, ci numai din punctul de vedere al intereselor comune întregii societăţi. Dacă partidele văd binele comun în mod partizan, preşedintele e ţinut să-l îmbrăţişeze în chip dezinteresat. Preşedintele e chemat să