Au trecut aproape 15 ani de la căderea comunismului şi revenirea libertăţii religioase. S-au construit biserici, au fost restaurate cele părăsite, au apărut organizaţii caritative sau "militante". Clerul s-a înmulţit direct proporţional cu producţia de serie a facultăţilor de teologie. Creşteri a înregistrat şi lumea monahală, pe harta căreia au apărut noi schituri, mînăstiri & instituţii anexă. BOR a primit întruna bani de la buget (salarii, subvenţii) şi a montat felurite "întreprinderi", fără ca detaliile aferente să asurzească opinia publică. Sperînd să obţină cît mai abundente avantaje materiale, scutiri fiscale şi privilegii, Biserica a "binecuvîntat", la schimb, absolut orice guvern. Nu e atunci de mirare că, la nivelul comunicării sociale, reacţiile Sinodului faţă de realitatea românească s-au menţinut în limitele obiecţiei minore şi ale sloganului moral, recitat cu voce joasă. Rezumatul precedent explică - deşi nu justifică - pactul dintre BOR şi (repet, oricare) putere politică. Aflăm că această viziune întreţine "symphonia", respectiv formula de conducere bicefală, în care statul guvernează treburile seculare, în vreme ce Biserica se ocupă, exclusiv, de cele sfinte. S-ar spune că Ortodoxia a rămas fidelă tradiţiei bizantine... În fapt, rahitica opţiune pentru forma fără fond s-a prelungit şi pe planul "duhovnicesc" al tranziţiei noastre către pluralism, economie de piaţă & integrare euro-atlantică. Biserica majoritară a stabilit că şi acum, în postcomunism, vocaţia ei profetică mai poate să aştepte. Într-o naţiune schimonosită de hoţie, fraudă, minciună, ură, violenţă şi nepăsare, "triumful" acestui bilanţ spiritual seamănă leit cu "mormintele văruite" în care Mîntuitorul a văzut cea mai sumbră metaforă a fariseismului. Imediat după 1989, mitropolitul Antonie Plămădeală recunoştea, fără eforturi deosebite, faptul că ierarhia ortodoxă nu a avut cura