* Italiencele (România, 2004), de Napoleon Helmis. Italiencele - povestea a două surori dintr-un sat oltenesc, Jeni (Mara Nicolescu) şi Lenuţa (Ana Ularu) - e un film care vrea să placă. Se vede după forfota şi gălăgia pe care le cultivă, după disponibilitatea de a opri povestea în loc pentru a aprofunda o anecdotă sau pentru a mai colecţiona două-trei oltenisme simpatice, după replici ca "Dă-te dracu' de Bin Ladin!" (un beţiv), "Mai dă un rînd de genocid!" (un beţiv către cîrciumar) sau "Aţi auzit de Brâncuşi, de Cioran, de Ionescu?" (un proxenet român indignat către o echipă de filmare franceză). E ceea ce se înţelege de obicei printr-un film "plin de viaţă", deşi nu cred că agitaţia Italiencelor este chiar viaţă; e prea ostentativă, prea îndîrjită - simţi că cineva s-a dat de ceasul morţii să anime fiecare cadru pentru ca tu să nu te plictiseşti, şi uneori, atunci cînd cadrul abia mai respiră de atîţia poliţişti români şi documentarişti francezi, de atîţia lăutari şi căluşari, simţi nesiguranţa regizorului-scenarist Napoleon Helmis: e la debut şi vrea să fie prietenul tău. Nimic rău în asta, mai ales că Helmis nu e genul de autor care, după ce s-a bălăcit în balcanism, să se scuture scîrbit şi să se caţere undeva pe o culme, deasupra personajelor sale, de unde să le dea în cap cu verdictul său - subumanitate. Helmis pare să-şi placă toate personajele şi, la rîndul lor, actorii le interpretează cu plăcere. De unde să începem? Hai să păstrăm frumuseţea pentru mai tîrziu şi să cinstim nasoleala. Cei trei nasoli ai filmului sînt fandositul Fane (Emil Hoştină), dezlănţuitul DJ Barosanu' (Ovidiu Niculescu) şi şeful lor, Giovani (Vlad Zamfirescu), care cu mustaţa, inflamabilitatea, călătoriile lui europene şi fiţele lui de superstar, pare să fi învăţat arta nasolelii de la personajul acela stupefiant din Pisică albă, pisică neagră de Kusturica - gangsterul care l