In relatiile internationale ale marilor puteri interesele geostatistice prevaleaza asupra optiunilor ideologice. Eu cred ca aceasta sintagma teoretica este valabila si pentru o tara mijlocie ca Romania, iar constientizarea ei a fost cardinala in formularea politicii noastre externe.
O problema pe cat de delicata pe atat de complexa a constituit-o in anii '90 promovarea integrarii Romaniei in Uniunea Europeana in paralel cu parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii.
In 1997, la summitul de la Madrid al NATO s-a pus pentru prima data chestiunea invitarii Romaniei la negocieri de aderare la Pactul Nord-Atlantic. Desi o serie de tari europene, in special Franta, au sustinut aderarea Romaniei, America s-a opus si am ramas pe dinafara. Socotind insa ca pozitia geopolitica a Romaniei este importanta, presedintele american Bill Clinton a facut o vizita de consolare la Bucuresti. In batalia pentru NATO partidele noastre politice au adoptat atitudini diferite. In 1999 presedintele Emil Constantinescu a facut un pas spre NATO prin decizia de a acorda drept de survol avioanelor organizatiei care bombardau Iugoslavia, punandu-le totodata la dispozitie aeroportul de la Timisoara, masuri criticate la vremea aceea de lideri ai opozitiei.
Atacul terorist asupra Statelor Unite din 11 septembrie 2001 a constituit o cotitura in strategia americana, implicit a NATO. Pentru prima data americanii s-au trezit vulnerabili la ei acasa, iar dusmanul era invizibil si imprevizibil. Centrul conflictului mondial se mutase din Europa in Orientul Mijlociu si Asia de Sud-Est. Un prim efect major a fost schimbarea pozitiei Rusiei, din adversara a extinderii NATO spre Rasarit in tara aliata in razboiul contra terorismului (in care includea si Cecenia).
Un sir de evenimente si acorduri au contribuit la crearea unor relatii speciale
