E aproape o traditie cu sfintenie respectata in fiecare an sa
strimbi din nas, sa critici si sa rabufnesti impotriva traditionalului Festival National de Teatru. Critica, e adevarat, e un semn de vitalitate.
Doua lucruri au marcat definitiv editia din 2004 a FNT – apropierea campaniei electorale, tradusa printr-o trista penurie de fonduri, si schimbarea selectionerului unic, care va fi pina in 2006 criticul Ion Parhon. Lipsa banilor s-a simtit in egala masura in numarul mic de productii invitate si in cel, la fel de redus, al invitatilor, iar transferul puterii de decizie s-a vazut cu mare claritate in structura programului FNT. Insa nu cantitatea face calitatea si nici vina pentru imaginea in oglinda a stagiunii trecute nu e a celui care face nominalizarile.
Anul acesta, criteriile de alegere au fost suficient de evidente pentru a fi discutate. Ion Parhon a preferat o forma acceptabila de compromis intre criteriul reprezentativitatii (teritoriale si al tendintelor artistice) si cel al performantei (asupra coplesitoarei majoritati a spectacolelor invitate a existat un consens critic al valorii), mergind pe ceea ce s-ar putea numi mainstream-ul teatral romanesc al momentului, fara a se hazarda in teritorii controversate si nici in punctele nodale ale placilor tectonice in miscare in orientarile scenice actuale (astfel mi-as explica absenta spectacolelor timisorene ale lui Victor Ioan Frunza, a Celei de-a saptea kafanale a lui Berceanu de la Galati etc.), ceea ce constituie, in definitiv, o optiune estetica. In aceste limite ale sale perfect asumate, nimic nu i se poate reprosa programului Festivalului National de Teatru de anul acesta.
Si totusi, in continuare ceva e putred in afacerea asta. Nu e vorba de chestiuni de ordin principial-organizatoric (ca acest festival n-ar trebui vazut ca o modalitate de a plati datorii morale cu invitati
