Portretul-robot al Vienalei
Simbolul celei de-a 42-a editii a Festivalului International de Film de la Viena a fost in acest an un… ciine, preluat de pe o pictura rupestra de acum citeva mii de ani, descoperita in nordul Africii, pe teritoriul Algeriei de astazi. Alegerea acestui simbol a fost motivata de Hans Hurch, directorul Vienalei, prin dorinta de a-l imita in privinta „mirosului fin, care simte tot ce pluteste in aer“.
Acest simt al orientarii in noianul de pelicule pe care ni le-a adus anul care se incheie in curind s-a soldat cu deschiderea unei noi sectiuni a festivalului – Propositions –, in cadrul careia s-au putut urmari filme argentiniene ca Los Muertos sau Parapalos, italiene, ca Vento di terra, recent premiat la Venetia, sau ca Trona, Dandelion si Tarnation, toate din SUA, Tarnation facind deja „valuri“ la Cannes.
Dar, pe linga ambitia de a recunoaste, macar cu o clipa inaintea altora, spre ce directii se indreapta cea de-a 7-a arta, Vienala are si privilegiul de a face un fel de bilant al anului cinematografic, avind avantajul ca este programata dupa marile festivaluri ale lumii. Organizatorii au selectia facuta, in proportie de peste 90%, inca din luna august. Venetia aduce „restul“, iar prestigiul de capitala culturala neoficiala a lumii de limba germana „inmoaie“ si sentimentele unor producatori atenti doar la profitul comercial. Astfel, am putut asista la multe premiere mondiale sau macar europene, chiar daca ne-am „amuzat“ cind, la premiera europeana a lui Ray, biografia romantata a lui Ray Charles, cu Jamie Foxx in rolul principal – dat deja candidat la Oscarul de interpretare masculina de anul viitor –, am avut din trei in trei rinduri cite un bodyguard atent sa nu care cumva sa fie cineva in sala cu o mini-videocamera digitala, cu care sa inregistreze filmul si sa-l introduca apoi pe Internet.
Sintetizin
