Fiecare generaţie are coşmarurile ei. Cei care au prins cutremurul din '77 ştiu ce se poate întîmpla cînd se mişcă pămîntul sub noi. Chiar şi cei mai înrăiţi fatalişti au o mică fandaxie de pe urma cumplitei experienţe de acum 27 de ani.

Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Dar pînă să afli, îţi aminteşti ce le-a fost scris altora. Retrăieşti tragedia de după cutremur. Sentimentul că lumea ta s-a rupt, buimăceala de supravieţuitor şi umilinţa cumplită a revelaţiei că nu contează cine eşti, nici ce faci, ci că eşti atâta timp cît se întîmplă să fii. Restul e glazură.

Altfel nu-mi explic uriaşa anxietate publică stîrnită de un cutremur fără victime şi fără stricăciuni. (Aici cred că televiziunile care voiau să ne convingă că au prins o catastrofă naţională în direct au avut rolul de dirijor al ieşirii în stradă pe ici pe colo.)

Tinerii de pînă în 30 de ani n-au rezonat la această criză de panică. Lipsiţi de amintiri personale despre cele întîmplate în noaptea marelui cutremur, aceşti tineri au observat cutremurul cel nou cu relativă seninătate. îmi amintesc că pînă în 4 martie 77 nu m-au deranajt cutremurele şi că îmi venea să rîd de reacţiile părinţilor mei, care au prins cutremurul din '40. Ori de cîte ori se mişca puţin lustra în tavan se schimbau la faţă şi se întrebau panicaţi: "L-ai simţit ?"

Ultimul cutremur de pe vremea lui Ceauşescu, cel din '86, i-a scos pe bucureşteni în stradă. În noaptea aceea a fost o uriaşă viermuială pe străzi, deşi nu s-a stins lumina, nu s-au întrerupt gazele şi nici nu s-a delcarat alarmă de gradul zero, ca în '77, cînd Ceauşescu nu era acasă, ci într-o vizită la Madrid. Reacţia de atunci venea cumva în oglindă după haosul din noaptea catastrofei din '77, cînd autorităţile intraseră parcă în pămînt. Iar mass media au tăcut pînă la întoarcerea lui Ceauşescu în ţară.

@N