După o primă etapă a recepţiei, în care fusese socotit un exponent pitoresc al "culturii populare" (Titu Maiorescu), întrupare, după cum se exprima N. Iorga, a unei "popularităţi care se bazează înainte de toate pe stilul popular", Ion Creangă a fost insistent situat în perspectiva opusă, a unei culturi "înalte". Nu o dată cu şocul implicat în paradox. Pentru penetrantul B. Fundoianu, autorul Amintirilor din copilărie era nu mai puţin decît "un artist - şi un artist al cuvintelor - în acelaşi sens în care poate avea o semnificaţie arta lui Mallarmé". Cu aceeaşi aparenţă a extravaganţei, G. Călinescu îl aprecia pe înveselitorul dar totuşi mai curînd perifericul membru al Junimii drept un rafinat erudit: "Creangă foloseşte un procedeu tipic autorilor cărturăreşti ca Rabelais, Sterne şi Anatole France şi anume paralela continuă, dusă pînă la beţie, între actualitate şi experienţa acumulată. El e un autor Ťlivrescť". Pompiliu Constantinescu considera că Ion Creangă "depăşeşte folclorul şi mentalitatea arhaică a cronicarilor", relevînd "o structură care inaugurează o categorie de sensibilitate ţîşnind din subconştient ca dintr-un fel de stil latent al spiritualităţii româneşti", dovedindu-se un creator de expresie specifică. Tudor Vianu combătea expres concepţia potrivit căreia paginile scriitorului ar constitui "o simplă culegere folclorică sau un medium întîmplător, prin care se rosteşte fantezia lingvistică a poporului (...). Zicerile tipice sînt în Creangă mijloacele unui artist individual. Prin ele ne vorbeşte un om al poporului, dar nu un exemplar impersonal şi anonim". Iar I. Negoiţescu îl vede drept un creator "condensat şi exclusiv estetic", "un original, un outsider, potrivit pentru gusturile bizare formate prin cultură şi blazate, care singure sînt în stare a-l preţui în chiar sensul voit de dînsul" şi, în aceeaşi măsură, "un stilist crepuscular, de-o tîrz