Spuneam în articolul Armonia din Pleiade, comentând imaginea lui Orfeu în poemul Memento mori, că voi reveni asupra altor sensuri pe care Eminescu le conferă mitului legendarului poet. O fac acum referindu-mă de data asta la poemele postume dacice Sarmis şi Gemenii. Poemele fac parte dintr-un proiect vast rămas, ca atâtea altele, neîncheiat. Fragmente importante din Sarmis au fost utilizate în Scrisoarea a IV-a, iar din Gemenii în Rugăciunea unui dac. Iată pe scurt subiectul celor două poeme.

Sarmis este un tânăr rege al geţilor domnind, evident, la Sarmizegetusa, logodit cu prea frumoasa Tomiris. El este frate geamăn cu Brigbelu. Dacă numele de Sarmis, personaj frecvent întâlnit în literatura română a secolului al XIX-lea, este derivat încă din Renaştere din numele capitalei dacice, numele de Brigbelu constituie o problemă neelucidată. în chip misterios Brigbelu dă o josnică lovitură: îşi detronează fratele şi îi fură logodnica! Toată lumea este convinsă de moartea lui Sarmis certificată de marele preot şi printr-o procedură magică. în consecinţă, liniştit, Brigbelu îşi sărbătoreşte încoronarea şi nunta. La ceremonia nupţială participă ca invitaţi conducătorii ţării - "voevozii, boiarii după treaptă" - şi zeii panteonului dacic: Zamolxis, Soarele, Luna; toţi comesenii ascultă fermecaţi faptele mitice ale strămoşilor cântate de un aed, orb, asemenea lui Homer - "când spune cântăreţul poveşti din alte vremuri/ de regi de-a căror fapte te miri şi te cutremuri" -, sau râd de giumbuşlucurile "ghiduşului". în plină petrecere se produce însă o lovitură de teatru: pe neaşteptate apare Sarmis în ipostaza de poet "nebun", adică inspirat de divinitate. După ce cântă facerea lumii de către Zamolxis, Sarmis, constatând cât de strâmb este alcătuit universul unde un frate îşi poate ucide fratele şi să-i fure iubita în impunitate, îl blestemă pe Brigbelu, dar şi p