A murit, în spitalul american din Neuilly-sur-Seine, Alexandru Vona. Sîmbătă, 23 octombrie, orele 15.

L-am cunoscut într-o seară de primăvară pariziană, la Centrul Pompidou, unde mă aflam graţie dlui Dumitru }epeneag. Vona era prezent pentru că Bianca şi Nicolae Balotă, prietenii lui şi prietenii mei, îl rugaseră să vină, să mă întîlnească. Un bărbat atrăgător, elegant, care-mi vorbea cu voce şoptită şi-mi spunea lucruri uluitoare. L-am întîlnit, în 10 ani, de vreo 7-8 ori, la Paris, la Neptun, la Cluj ori la Leipzig. Am mîncat de multe ori cu el, am locuit în apartamentul lui într-adevăr extraordinar, deoarece de tînăr artist decadent, m-a/ne-a plimbat cu maşinile lui uimitoare, sport, în care era un miracol să te introduci şi pe care le conducea uluitor, adică încet şi fără să folosească nici oglinzile retrovizoare, nici semnalizarea. I-am gătit şi eu, în bucătăria lui bizară, plină de sute de cutii de medicamente şi cu aşa de puţine vase, încît era o minune să fierbi un orez în apă. Am vorbit la telefon de zeci de ori, din ce în ce mai greu în ultimii ani, cînd nu mai avea decît un firicel de viaţă şi un firicel de voce.

L-am iubit şi îl iubesc pe Alexandru Vona, căci iubirea nu moare cu moartea celui iubit, ci numai deodată cu moartea celui care iubeşte. M-a iubit şi el, şi l-a iubit şi pe Ion Vartic. Asta înseamnă că ne înţelegeam foarte bine, certîndu-ne nu o dată. Pentru că Albert, cum îl alintam, era nu numai un om fermecător şi fascinant, ci şi un scriitor încăpăţînat, care funcţiona după propriile lui reguli. I-am editat trei cărţi, şi m-a scos din minţi de fiecare dată. Îi plăcea nespus să fie scriitor şi considera că Dumnezeu, în marea lui bunătate, i-a făcut un mare dar cînd, încheindu-şi el cariera de inginer constructor, i-a dăruit o a doua viaţă, viaţa de scriitor. Sînt cuvintele lui, care mi-au intrat bine în cap, cu am