E ceva timp de când am citit cu creionul în mână, înaintând anevoie în textul întins preţ de câteva tomuri. Vreo două mii de pagini scrise cu asprime didactică într-un stil care mi s-a părut naiv, poate în gustul vremii. Autorul, om al bisericii, trăitor pe la începutul celuilalt veac, ştia totul în amănunt, ca practicant de zi şi de noapte al rugăciunii, şi liturghisind o viaţă întreagă cu inima la cer şi cu râvnă în răbdarea de a nu se supăra pe lumea atât de puţin atentă la cuvintele sale. Ştia totul despre tradiţia creştină, despre Sfânta Tradiţie, atât de riguroasă la ortodocşi. Ştia totul şi despre abaterile periculoase de la cele sfinte, şi care se pedepsesc, şi cum se pedepsesc ele. Abateri mai mult din necunoaştere, şi abandon din neputinţa omenească de a-i îndura povara. Cu inima la cer, de unde aştepta să i se înmulţească râvna şi răbdarea, dar şi la oamenii nevoiaşi ce i se perindau pe dinainte şovăielnici şi delăsători, atinşi de restrişti cărora singuri nu le-ar fi găsit răspuns şi dezlegare, şi atunci veneau, spăsiţi, la biserică. Ştia, dar parcă n-ar fi avut sporul dorit în păstrarea întreagă a ceea ce ştia, dacă nu aşeza pe hârtie, pentru rămânere temeinică, un locaş scris lângă cel vorbit, într-o sumă impresionantă a tuturor lucrurilor pe care trebuie să le aibă în vedere tot creştinul îndoindu-se de sine şi îngrijindu-se pentru mântuirea sa, cu frică şi cu iubire de Dumnezeu...

Până să ajung la întâmplarea frumoasă ce mi-a fost dat s-o trăiesc pe viu astă vară într-o biserică din Bucureşti, şi pe care voi încerca cu ardoare cândva s-o relatez, textul acesta al meu, nepricepându-mă a-l susţine cu simplitate bogat şi concis pe pagina mereu neîncăpătoare, el va face, între neînceputul şi nesfârşitul care-l pasc, meandre şi opriri, întoarceri şi lăsare în suspensie a unor idei mult prea minunate ca să nu mă sfiască, simţite ca de depa