Tăioasa sentinţă a lui Titu Maiorescu din Poeţi şi critici (1886) : "între natura poetului şi natura criticului este o incompatibilitate radicală" - utilă, probabil, pentru a calma agresivităţi din lumea literară (cum a fost cea a junilor Delavrancea şi Vlahuţă contra lui Vasile Alecsandri) - seamănă unei venerabile şi vetust născute prejudecăţi. Doar pentru vina de a se fi impus, cu vreo treizeci de cărţi, printre cei mai de seamă critici literari români, lui Gheorghe Grigurcu (născut în 1936) i-a fost pus la îndoială, vreme de decenii, statutul de poet - cel de la începuturi, şi nicicând întrerupt! Semnatarul prezentului comentariu, devenit şi critic literar, la treizeci de ani, le răspundea cu un surâs amabil celor ce-i puneau la îndoială una sau alta din calităţi - de poet şi de critic, sau pe amândouă... Grigurcu se putea considera încă mai nedreptăţit, iar rodul inspiraţiei sale lirice, adunate în foarte masivul volum antologic, de peste şase sute de pagini, Un trandafir învaţă matematica, apărut în colecţia "Ediţii definitive" a Editurii Vinea, justifică amărăciunea pe care o va fi resimţit.

Ne aflăm în faţa unuia din cei mai fertili poeţi români (comparabil cu Mircea Ivănescu şi Miron Kiropol), autor a peste 2500 poeme. În plus, lui Grigurcu nu i-a fost dat ca nouă, altora, să scrie şi versuri indeniabil proaste sau măcar anoste, impersonale. Mai în glumă, mai în serios, numim aceasta un uşor "handicap", cu gândul că lectorului îi place să ne surprindă sărind de la limita anonimatului la expresia personală, de la neajunsul estetic la un anume echilibru prin care să putem fi identificaţi... Mă grăbesc să constat că poezia lui Gheorghe Grigurcu îşi găsise preţioasa-i stabilitate încă de la debutul editorial din 1968, cu o culegere al cărei titlu avea să fie reluat, 36 de ani mai târziu, pe coperta ediţiei definitive! Acest poet s-a născut ache