Abordat pe larg în urmă cu câteva numere, în paginile acestei reviste, spectacolul Portretul lui Dorian Gray, de curând prezentat în premieră pe scena Teatrului Odeon, în dramatizarea după romanul lui Oscar Wilde şi regia lui Dragoş Golgoţiu, invită, în continuare, la tot felul de gânduri şi comentarii, alături de cele deja exprimate, gânduri şi comentarii pornite de astă dată cu precădere din unghiul de vedere al dansului. Acest lucru se datorează faptului că o parte însemnată a dramaturgiei spectacolului a fost încredinţată dansului şi că eroul principal, Dorian Gray, prinde contur, şi anume un contur pregnant, prin arta unui dansator, Răzvan Mazilu, care semnează şi coregrafia, în care mai sunt implicaţi şi alţi dansatori, debutanţi sau cu stagii îndelungate în arta dansului, respectiv elevii Oana Cojocaru şi Vlad Ilcenko şi Ioan Tugearu.

Formula cuplării dansului cu teatrul în acelaşi spectacol ar putea părea una deja cunoscută şi foarte răspândită, aceea de teatru-dans şi totuşi nu ei i se încadrează dramaturgia spectacolului, deoarece dansul şi teatrul nu-şi împrumută unul altuia mijloacele de expresie, ci evoluează în paralel, desigur pe aceleaşi coordonate şi către acelaşi înţeles final. Dar, mai important decât folosirea unei formule inedite este faptul că, prin ea, s-a reuşit creionarea cu succes a unui personaj atât de greu de prins şi de cuprins în indiferent ce formulă teatrală, personajul lui Dorian Gray, alias Oscar Wilde, cu tot ce implică el, cu "cinismul, superioritatea, maliţiozitatea, rasa personajului, structura lui labilă şi controversată, suferinţa, degradarea, farmecul şi povara lui Narcis şi a poetului cu Diavolul", cum arăta doamna Marina Constantinescu, în cronica de acum câteva săptămâni. Reuşita se datorează atât regizorului care a intuit cui trebuie să se adreseze cât şi celui care a reuşit să dea viaţă acestui person