Promoţia lui Ştefan Cazimir a urmat cursurile Universităţii într-o perioadă mai puţin glorioasă din istoria acestei instituţii. începutul deceniului 6 n-a înscris desigur un moment fast în destinele culturii române; au existat totuşi forme de supravieţuire, iar alături de ele şi speranţa regenerării. Teoria, critica şi istoria literară au plătit un tribut greu ingerinţelor politice şi dogmatismului ideologic. Dar ceea ce, sub o cenzură atotputernică, rămînea de neocolit în cadrele exprimării scrise putea să se tempereze sensibil în forma comunicării orale. Aici controlul devenea mai dificil şi riscul ereziei mai palid. Limbajul catedrei nu putea oricum să coboare pînă la nivelul articolului de ziar decît sub sancţiunea autodiscreditării. în facultate se făcea auzită vocea lui Tudor Vianu, precum şi aceea a cîtorva mari lingvişti - Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, J. Byck -, mai puţin supuşi, prin specificul disciplinei lor, conformismului sufocant al ideologiei. Cursurile de literatură română ale lui Paul Cornea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ov. S. Crohmălniceanu au contribuit şi ele în acel timp la lărgirea spaţiului respirabil, instituind un climat al comunicării elevate, pe care prelegerile de "veche" ale anului întîi nu izbutiseră deloc să-l creeze. După două semestre de buchiseală trudnică şi ostilă (răscumpărată copios prin rîsete clandestine), studenţii vor trăi în anii următori bucuria unor expuneri aerisite, a căror densitate informativă nu le altera claritatea şi eleganţa. Gratitudinea lui Ştefan Cazimir faţă de unii profesori ai săi va lua forma unor evocări ocazionale; cea mai veche dintre ele este dedicată lui Tudor Vianu, la împlinirea a 60 de ani:

"încă de la prima prelegere, în anul I, impresia produsă proaspeţilor studenţi a fost atît de vie încît aceştia, încă nedeprinşi cu sobrele uzanţe universitare, au izbucnit spontan în apla