Dupa-amiaza senina si insorita. Pe o margine de cale ferata, un grup de oameni asteapta un tren care n-a mai trecut pe-acolo demult. Asteapta sceptici, nostalgici, povestesc, glumesc, vor sa vada daca-i adevarat, daca dupa 40 de ani, dupa atata amar de vreme, minunea se va intampla...

Ceva mai incolo e gara, abandonata, cu incaperile care fusesera altadata sala de asteptare, birouri, un ghiseu de bilete, distruse acum, si cu o placuta albastra, pe care scrie, abia vizibil, cu alb, Abrud. In fata garii, doua fetite blonde si-un baietandru cu cozorocul de la sapca intors smechereste in sus, se joaca de-a conductorul, imbiindu-i pe oamenii adunati pe peron: "Ia biletu, ia biletu! Te costa atatica, ia si restul si hai poftim in vagoane, ca plecam!". Biletele lor sunt flori galbene de papadie, iar banii - fire de iarba. Joaca lor continua pe linia ingusta, de nici un metru latime, pe care pornesc in sir indian, balanganindu-si mainile in aer pentru a-si mentine echilibrul, pufaind ca o locomotiva. Dar deodata, dinspre padure rasuna un alt suierat, cu mult mai puternic si-adevarat, iar printre copaci, printre dealurile verzi si pline cu flori, apare, invaluit in aburii unui alt secol, un ditamai dinozaur din fier. Mocanita cu aburi! Cu placutele rosii, cu hornurile, farurile, rotitele, cadranele si manetele sale, locomotiva are aerul unei jucarii lucioase de fier, crescuta peste noapte sub atingerea unei baghete magice. Toata lumea o soarbe din ochi. Imbracati curat, ca de sarbatoare, oamenii prezenti pe vechiul peron au pentru o clipa senzatia ca s-au intors vremurile de altadata, ca sunt in anii fericiti in care mocanita insemna pentru locuitorii risipiti prin satele Apusenilor mai mult decat un simplu mijloc de transport. Si iat-o acum, suierand fericita, cu cele trei vagoane pline cu pasageri, luati din Campeni. Daca masina timpului ar exista, ar arata prob