Povesti, amintiri, intimplari cu directori
Se implinesc acum, in toamna, cinci ani de cind regizorul Adrian Lupu a intors spatele lumii acesteia, prea dedata griurilor stupide – cum insesi spectacolele lui o spuneau, o acuzau, cu un tandru-zimbitor sarcasm –, pentru un Empireu cel putin mai policrom, poate, cum insasi vocatia spectacolelor sale se dovedea a fi. Afirmam atunci ca, in definitiv, Adrian Lupu a fost ucis de un sistem imbecil, prin instrumente umane joase caracterial, insi cu functii prin consiliul orasului rosu (pe atunci), dar si colegi din tagma morala a acelora de care breasla nu duce deloc lipsa, din pacate. A fost ucis dupa ce, practic, re-crease post-revolutionar teatrul galatean, ii oferise o opera regizorala de exceptie si metamorfozase un festival de comedie intr-o era noua, numita Festingal. De la ultima sa premiera, post-mortem, din nefericire, oferita publicului – La umbra vintului –, nu am mai intrat in Teatrul „Fani Tardini“, zicindu-mi ca, la celebra intrebare „Ca ai facut in ultimii cinci ani?“, pot raspunde linistit: „Am protestat impotriva mizeriei umane“.
La asta ma gindeam deunazi, in timp ce bou-vagoanele lui Mitrea, botezate Inter-city de lux, ma aduceau spre Festivalul National de Comedie, editia XVI. De Festingal nu mai zice nimeni nici pis. Asta ar presupune sa fie reamintit Adrian Lupu, or, pas de vorbeste in casa lui Claudius de Hamlet al batrin. Habar nu aveam ca, intre timp, in plina desfasurare a festivalului, Dumnezeu demonstrase inca o data ca nu bate cu batul, iar cine semanase vint... Caci, in aceeasi vesela eludare a legii, directorul din ultimii cinci ani patise acelasi lucru, de la nou instalatul consiliu (judetean, de aceasta data).
Asadar, in vara lui ’99, lui Adrian Lupu i se anulase, in absoluta ignorare a legii, mandatul directorial (deh, fusese una dintre optiunile Plesu!). Mizer
