Acum doua saptamini, americanii au ales: George W. Bush le va fi presedinte pentru inca un mandat. Fiul reuseste ce n-a putut cistiga tatal, infrint de Bill Clinton in 1992, dupa doar patru ani la Casa Alba.

Succesor al lui Ronald Reagan, in 1989, George Bush senior trasese cortina peste „razboiul rece“: in timp ce el se afla la pupitrul de comanda al Statelor Unite, regimurile comuniste din Europa Centrala s-au prabusit, apoi insasi Uniunea Sovietica s-a dezintegrat.

Chiar daca „durului“ Reagan i se atribuia meritul de a fi subrezit decisiv sistemul coordonat de la Moscova, Bush facea figura frumoasa in acelasi „front“ de lupta. A fost – de fapt – un personaj „de tranzitie“, reprezentativ nu numai pentru era care se incheia, ci si pentru cea care avea sa vina: caci el a fost cel care, in ianuarie 1991, a ordonat interventia militara din Kuweitul ocupat de armata irakiana. Abia dupa un deceniu si mai bine, pe 11 septembrie 2001, episodul si-a dezvaluit sensurile adevarate, atunci cind a intrat – vai! – intr-o serie cu atacurile cu avioane sinucigase de la New York si Washington, apoi cu interventiile militare internationale din Afganistan si Irak, coordonate de Statele Unite. Epoca in care juniorul Bush avea sa joace un rol important incepuse deja, caci inca de la inceputul anilor ’90, daca nu chiar de mai inainte, fundamentalismele si autoritarismele din lumea araba, intoleranta si agresivitatea gruparilor islamiste extremiste, traduse – toate acestea – in terorism, se conturasera ca o mare amenintare.

Americanii s-au prezentat acum la vot, in noiembrie 2004, in numar mai mare ca oricind de-a lungul deceniilor postbelice. Polemicile provocate de politica externa americana din ultimii ani au radicalizat opiniile si au creat acel fundal de tensiune care-i face pe oameni sa se mobilizeze, sa tina neaparat sa-si spuna cuvintul. Pina la u