In urma cu 15 ani erau in toi pregatirile pentru cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist. Romania arata ca o inchisoare in care oamenii fusesera de mult condamnati la resemnare si, totodata, la infometare.

Nimic nu arata din atmosfera de dinaintea acelui congres ca regimul condus de Ceausescu va disparea peste numai o luna. Aparent sau nu, Ceausescu parea mai puternic decat oricand intr-o Romanie cu storurile trase de o parte a ferestrelor si cu zabrele de cealalta. O atmosfera de sfarsit de lume plutea pretutindeni fara sa fie inteleasa pe atunci insemnatatea ei. Cred ca de atata dictatura comunista, de atata Ceausescu, totul devenise in jurul nostru, in noi, in viata noastra, de-un cenusiu iremediabil! Sufletele incepusera sa se piarda cuminti, ultimul lor zvacnet de protest se terminase de mult, in pacla cenusie care acoperea toata Romania. Iar sfarsitul asta de lume, care plutea peste tot, ceva intre teroare si foame, era sentimentul cel mai greu, cel mai apasator, cel mai irespirabil, mai infricosator si mai dezarmant decat orice masura a regimului comunist condus de Nicolae Ceausescu. La sfarsitul acelui an plutea, cu alte cuvinte, un aer inspaimantator, ca un gaz care poate sa te faca sa-ti pierzi mintile, cum la fel de bine poate sa te si ucida. De aceea, cred ca Revolutia a venit ca o izbavire din acest punct de vedere, si abia apoi din punct de vedere politic, de schimbare si daramare a unui regim care facuse posibila atmosfera infricosatoare, despre care nu stiai ce inseamna, ce poate insemna. Romania era o tara aflata in pragul exploziei, si-n aerul ei se simtea cel mai bine starea asta, fara ca noi insa sa avem habar de ea, fara s-o simtim, fara s-o intuim. Nu stiu daca a doua oara, poporul roman va mai ajunge intr-o situatie ca aceea de dinaintea Congresului al XIV-lea din noiembrie, anul de gratie 1989. Daca, prin absur