Cine a iniţiat memoriul?
Încercând o recapitulare a istoriei pe care am trăit-o, o anumită perioadă se reliefează cu o deosebită pregnanţă, dar şi cu o ceaţă, o ambiguitate care nu-mi dau pace nici astăzi: anul 1944.
Multă vreme am avut impresia că ştiu să răspund la întrebarea din titlu. Pe la începutul anilor '50, discutam, pe un culoar al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, cu profesorul Mihail Neculcea (de la a cărui naştere s-au împlinit recent o sută de ani). în momentul în care am ajuns în dreptul Cabinetului de Geometrie, interlocutorul meu s-a oprit şi mi-a spus: "în această încăpere, într-o zi din martie 1944, profesorul Gheorghe Vrănceanu m-a chemat (eram pe atunci asistent universitar) şi mi-a spus, în dulcele său grai moldovenesc: "Ce facem, că se prăpădeşte ţara?", pentru a-mi propune imediat să vorbim şi cu alţi colegi universitari şi să trimitem un memoriu Conducătorului, cerându-i ieşirea României din război.
Istoria care a urmat, aşa cum a fost ea relatată în presa vremii, aducea în centrul atenţiei pe acei universitari care se raliaseră la ideea de mai sus: printre ei, cei mai activi, Simion Stoilow, Grigore T. Popa, Dumitru Bagdasar, Marin Enăchescu şi, fireşte, Vrănceanu şi Neculcea. A se vedea, de exemplu, ziarul "România liberă", din 8 septembrie 1944. Dar, pe măsură ce puterea comunistă se consolida, evenimentul respectiv era prezentat ca o iniţiativă a Partidului Comunist din ilegalitate, dându-se impresia că partidele istorice ar fi fost refractare semnării memoriului. în orice caz, rolul principal jucat de Gh. Vrănceanu (liberal) ca iniţiator al memoriului era ignorat.
Un dosar de preţ
O relativă clarificare a devenit posibilă în a doua parte a anilor '70, când am intrat în posesia unui dosar dăruit tânărului asistent universitar Cristian Ca
