Graţie invitaţiei Institutului Goethe am avut ocazia să vizitez timp de douăsprezece zile instituţii culturale din Berlin şi Köln. Călătoria a fost deosebit de fructuoasă datorită unui program inteligent alcătuit şi a unei ospitalităţi rar întâlnite: am putut vedea nu numai muzee şi expoziţii de artă clasică, ci şi evenimente artistice de ultimă oră în care audio-vizualul este preponderent. Germania se dovedeşte azi a fi o ţară care cultivă o tradiţie consfinţită de multe secole şi, în acelaşi timp, o ţară deschisă şi spre modernitate. Dar nu despre aspectele culturale, asupra lor voi reveni în curând, vreau să scriu azi, ci să depăn unele gânduri pe care mi le-a inspirat reîntâlnirea cu Berlinul şi să relatez unele convorbiri pe care le-am purtat în capitala Germaniei şi care ne privesc direct.

Mai întâi, partea răsăriteană a Berlinului se prezintă în continuare ca un şantier imens. Când am văzut pentru prima oară acest şantier în 1995 şi ritmul în care se lucra şi se lucrează, mijloacele financiare puse în mişcare, am fost convins că în scurtă vreme fosta capitală a Republicii Democrate Germane va fi la nivelul părţii occidentale a oraşului aşezat pe râul Spree. O scurtă peregrinare prin cartierele situate dincolo de zidul construit de vajnicii reprezentanţi ai clasei muncitoare germane a fost suficientă să-mi arate cât de utopică a fost ideea că cele două zone ale oraşului se vor regăsi la standarde similare în scurtă vreme: prăpădul socialist a fost mult mai mare decât îşi putea imagina cineva; azi, experţii consideră că mai trebuie să treacă cel puţin cincisprezece ani până când se vor şterge diferenţele între cele două Germanii. Şi, când te gândeşti că RDG-ul şi în special Berlinul răsăritean erau vitrina socialismului şi trebuia să constituie dovada peremptorie a superiorităţii socialismului. In ciuda acestui fapt impresionează nu atât mijloa