Instituţia Eco

Celebru, în egală măsură, atât în interiorul, cât şi în afara graniţelor Italiei, Umberto Eco a ajuns să reprezinte, fără doar şi poate, o instituţie. Cu toate calităţile şi defectele pe care o instituţie le presupune. Adulat sau, dimpotrivă, detestat, Marele Umberto nu poate trece, în nici un caz, neobservat. Iar dacă ar fi să ne ghidăm după tirajele aiuritoare în care apar (şi se vând) scrierile lui (chiar şi reeditările), nu ne rămâne decât să ne închipuim că, în Italia, le recitesc până şi cei ce le contestă (sau, cine ştie, simt nevoia să le conteste până şi cei care le recitesc!).

Lăsând deoparte butadele, trebuie totuşi să recunoaştem că - măcar în ceea ce priveşte teritoriul "ştiinţei" literaturii - fiecare nouă carte a profesorului Umberto Eco (titular al Catedrei de Semiotică şi director al Şcolii superioare de ştiinţe umane de la Universitatea din Bologna) a adus un punct de vedere inedit, fie că a fost vorba de deschiderea metodologiei operei către o infinitate de posibilităţi (Opera aperta, 1962) sau, dimpotrivă, de postularea unor limite ale procesului interpretativ (I limiti dell' interpretazione, 1990), de discutarea strategiilor textuale prin care se construieşte profilul cititorului model (Lector in fabula, 1979) sau de explorarea traseelor întortocheate ale narativităţii (Sei passeggiate nei boschi narrativi, 1994). În plus, dincolo de noutatea punctelor de vedere, studiile teoretice, eseurile şi articolele lui Eco sunt înzestrate cu calităţi literare evidente, presărate cu exemple sclipitoare (şi nu de puţine ori amuzante), într-un cuvânt uzează de acele "strategii textuale" care, în cele din urmă, reuşesc să transforme până şi pregătirea unui examen de teorie literară într-o experienţă delectabilă. Toate aceste trăsături devin şi mai evidente în cele mai recente cărţi ale sale (mă refer la volumul apă