Destinul radicalismului utopic în veacul douăzeci este un subiect pe cît de complicat, pe atît de fascinant. Aşa cum arată şi Paul Berman într-o importantă carte apărută la Editura Norton în 2003, Liberalism and Terror, nu putem separa fenomenul totalitarismului fundamentalist-religios, mai ales în varianta sa islamică, de tradiţia agresiunii împotriva modernităţii liberale aşa cum a fost ea incarnată în experimentele leniniste şi fasciste. Mesianismul revoluţionar modern s-a situat în opoziţie cu valorile umanismului burghez, dispreţuite şi atacate drept filistine, ipocrite şi mediocre. Merită amintite aici contribuţiile esenţiale în domeniul interpretării eshatologiei revoluţionare marxiste datorate unor Jacob Talmon, Raymond Aron, Alain Besançon, Karl-Dietrich Bracher, Hannah Arendt, Leonard Shapiro, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Robert C. Tucker, Robert Conquest şi Martin Malia. Aş aminti şi excelenta carte a lui Daniel Chirot intitulată Modern Tyrants, o radiografie lucidă a originilor şi persistenţei răului în lumea contemporană. Comunismul românesc a fost o sub-specie a radicalismului bolşevic, el însuşi născut ca urmare a logodnei dintre tradiţia revoluţionară rusă şi versiunea voluntaristă a marxismului. Ca să pricepem mentalităţile celor care au fondat comunismul românesc, este necesară înţelegerea naturii şi sensului comunismului rus (spre a relua titlul unei excepţionale şi mereu actuale cărţi de Nikolai Berdiaev). Lenin a fost primul lider care a întruchipat acest nou model charismatic, avînd în centru instituţia partidului revoluţionar "înarmat" cu ideologia opoziţiei totale în raport cu democraţia liberală şi economia de piaţă. Stalinismul reprezintă versiunea extremă (şi extremistă) a bolşevismului, iar cazul românesc, inclusiv sinteza perversă dintre leninism, tiers-mondism şi un naţionalism xenofob (înrudit cu ceea ce Umberto Eco numea "u