Critica noastră literară din perioada 1960-1990 alcătuieşte - mai încape discuţie? - o temă pasionantă. Depinde, desigur, din ce unghiuri şi... cu ce mijloace o abordăm. Ion Bogdan Lefter se apleacă asupra ei cu dezavantajul părelnic al unor goluri, "porţiuni de pînză neacoperite" ale tabloului, al nefinisării unor detalii, dar cu avantajul cert al posibilităţii unor completări şi preciziuni "în premieră" ce contribuie la înfăptuirea unităţii încă neclarificate mulţumitor: "Cu alte cuvinte, spunînd că tabloul e incomplet, atrage atenţia criticul, să nu se înţeleagă că-i neg unitatea. Dimpotrivă, o revendic! Atunci cînd recompui un puzzle, desenul lui devine de la un punct încolo foarte clar, deşi încă n-ai plasat toate piesele la locul lor". O accepţie desuetă a "sintezei" se leagă de prejudecata academică a excluderii "provocărilor" actualităţii, a "posibilităţilor de exprimare în presă", izgonite în subsolul desconsiderat al publicisticii, ca şi cum acestea ar bloca perspectiva globală: "Dacă n-o ai, dacă doar o mimezi sau - şi mai rău - nici nu-i intuieşti necesitatea, nu exişti. Faci doar Ťjurnalism culturalť, însemnări disparate", inapte de integrare. Intenţionînd a asambla "fragmentele unui peisaj incomplet", Ion Bogdan Lefter e în măsură, aşa cum îşi propune, a-l contura "în liniile lui generale", însă fără a rezulta "o panoramă atent elaborată", ci - probă a contactului cu viaţa obiectului - un "şantier" plin de materiile concretului, forfotitor de impresii, remarci, reflecţii, rectificări, ipoteze. în felul acesta intră în scenă o diversitate de modalităţi critice, într-un montaj atracţios tocmai prin capacitatea lui de-a răsfrînge cu o sporită fidelitate întregul (subiectul extrem de bogat şi complex care e prestaţia critică a perioadei menţionate), într-o multiplicitate spontană a formulelor ce-i asigură recepţia cea mai convenabilă: "N-am vrut să ofe