Într-un bloc din Balta Albă, trăieşte în Bucureşti un scriitor care şi-a făcut şi din existenţa lui, înainte şi după '89 fără hiat, o operă exemplară. Trăieşte modest, ca toţi pensionarii, singura sa avere fiind multele scrisori, desene şi manuscrise primite de la iluştri artişti ai veacului XX. Nu-şi exhibă niciodată meritele morale şi culturale care i-ar fi îndreptăţit o senectute mai lesnicioasă. Consecvent cu sine, continuă să lucreze pe gratis, în timp ce pe scena publică se înghesuie impostori gălăgioşi, oportunişti neruşinaţi, egolatri nesătui de onoruri şi privilegii, ahtiaţi de notorietate cu orice preţ.

Iordan Chimet e un personaj neverosimil în lumea noastră, stînjenitor de curat, un fel de înger glumeţ şi băutor de bere, care mai crede în miezul ingenuu şi bun ascuns în semeni, deşi realitatea îl contrazice mereu. Nu l-am auzit niciodată plîngîndu-se de nedreptate sau ingratitudine la adresa lui, n-are timp şi energie pentru asemenea deşertăciuni, altele îi sînt preocupările, altruiste. E prins permanent în proiecte dificile, migăloase şi, după avertismentele serioase pe care trupul i le-a dat, grija lui zilnică e să le ducă la bun sfîrşit. "Mai aveam încă de lucru pe aici, nu puteam pleca" - mi-a spus după ultima păţanie gravă, care l-a ţinut în inconştienţă cîteva zile, după care şi-a revenit miraculos. Şi s-a întors la masa de scris, bucurîndu-se iar, copilăreşte, de tot ce e important pentru el: empatia cu frumosul artistic al lumii, prietenia împărtăşită, slujirea adevărurilor ocultate, lupta cu demonii istoriei, indiferent de culoarea lor.

Poet, prozator, eseist, critic şi istoric de artă, de cinema, scenarist şi traducător, Iordan Chimet şi-a păstrat peste mode şi timp candoarea, capacitatea de a admira şi iubi, încîntarea în faţa miracolelor vieţii ("nu, serios, eu chiar cred în miracole şi am avut parte de ele"), nă