Acum cîţiva ani, vreo trei, Europa mai întîi, apoi şi America, a fost sedusă de Fabulosul destin al lui Amelie Poulain, filmul francezului Jean-Pierre Jeunet. Oamenii făceau cozi ca să intre la cinematografe şi să vadă o poveste din zilele noastre. Sau de oricînd şi de oriunde. Dezvoltînd un fel de terapie planetară, lumea (şi) de azi apelează la poveste ca la un balsam vindecător. Bucuria acestui film a însemnat şi descoperirea - chiar în secolul 21 - a evadarii din realitatea seacă, banală, prea puţin generoasă şi voluptatea plonjării în puterea formidabilă a imaginaţiei. Acolo, totul arată altfel. Acolo se poate să existe miracol, frumuseţe, bunătate, generozitate, acolo cuiva îi pasă de celălalt, acolo mai există zîne. Şi tuturor li se pare normal. Cînd se întîmplă, uneori, şi în viaţa de zi cu zi, de regulă nu vedem, nu apreciem, nu înţelegem şi trecem mai departe. Sau trăim trufaşul sentiment că ni se cuvine, că nu datorăm nimic în schimb şi că faptaşul este, probabil, un aiurit. Sau, mai curînd, un fraier. Nobilele sentimente ale prezentului pe care îl parcurg...
"Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o". (Ioan, 1,5).
Poveştile şi farmecul lor străbat secolele cu aceeaşi prospeţime. Pe care nimeni nu o biruieşte.
Pe şapte octombrie 2004 pe la ora 18.30, actorii trupei de la Teatrul Mic care joacă în Povestiri din Canterbury se pregăteau pentru spectacol. În acelaşi timp, un băieţel de pe o stradă din Bucureşti încăleca pe o mătură şi zbura peste oraşul vîrît în isterie şi în întuneric, eliberîndu-se. În acelaşi timp, un domn se cufunda confortabil într-un fotoliu şi citea, la lumina unui lampadar art-deco, Pata umană a lui Philip Roth. În acelaşi timp, o vînzătoare de la tarabă număra în palmă banii şi îi spunea bătrînei din faţă, zgribulită de frig şi spaime, "O.K.!", cu aerul că a fost înţeleasă
