Când am plecat să ascult "concertul din livada de măslini", cum suna invitaţia teatrului Cochili din insula Evia, ştiam desigur că "grecul trăieşte în ritmul naturii", că din totdeauna măslinii, viţa de vie, migdalii, grânele, stupii şi alte asemenea ascundeau zei şi muzici (dar cât de reconfortant să vezi cu ochii tăi că divinul nu este exterior lumii!). Şi totuşi, străbătând insula Evia, cea mai mare - după Creta - din Grecia, abia separată de continent prin golful Eubeea şi strâmtoarea Evripos (cu ai săi curenţi pe care Aristotel a încercat în zadar să-i explice) nu mă aşteptam la o descoperire atât de şocantă: după ce străbaţi în lung munţii împăduriţi ai insulei, cu versanţi mai înalţi şi mai abrupţi decât în Făgăraş, cu serpentine multe şi obositoare, care te fac să încetineşti, să opreşti la mânăstirea Sfântul Ioan Rus (ale cărui relicve au fost aduse aici de refugiaţi din Asia Minor), să faci câteva popasuri unde bei apă clară şi mănânci miere, ei bine, după ce te prinde noaptea pe drum, care se lasă brusc şi te aruncă într-o obscuritate profundă, angoasantă (de-ţi aminteşti misterele eleusine, unde acei mystai străbăteau în beznă drumul cu multe ocolişuri unde, din când în când, se arată fiinţe înfricoşătoare) ajungi în fine în nordul insulei . şi vezi în vale o pată de lumină - ca o altă lume în marea de beznă. În mod straniu, până la urechi îţi ajung. Dansurile pentru orchestră de Constantin Silvestri! Recunoaşteţi, aşa ceva e greu de închipuit.
Şi totuşi e pură realitate. După un drum de mai multe ore, noaptea căzuse brusc şi ne aflam încă destul de departe când începuse deja concertul: într-un teatru de vară, construit în livada proprie de măslini, pe malul mării, de către tânărul pianist Iorgos Konstantinou. Pe un podium de piatră, Filarmonica "Banatul". Erwin Aczel, parcă albit (sau era de vină prea puternica lumină?) dirijând cu graţ