Dacă nu ţi-ai îmbogăţit lectura după întâlnirea cu Borges sau dacă citeşti la fel cum o făceai şi înainte de apariţia lui Pierre Menard autorul luI Don Quijote, atunci rişti să te păstrezi în raporturi epidermice cu literatura, să nu o înţelegi prea adânc, iar dacă ai prins ceva, să fie cam tangenţial. Cu puţină hărnicie şi tenacitate se pot sistematiza, într-un timp relativ scurt, implicaţiile şi urmările teoretice ale genialei povestiri, în schimb, deschiderea lecturii, repoziţionările ei ample şi constante evoluează către o redimensionare a spaţiului literaturii până la proporţiile unui... Univers.

În Efectul Menard Rescrierea postmodernă: perspective etice Tamara Cărăuş valorifică acest potenţial al noii conştiinţe literar borgesiene - începând cu "gradul zero" al rescrierii, continuând apoi cu versantul cel mai înalt, rescrierea postmodernă - plecând în demersul critic de la o mărturisire a scriitorului argentinian vizavi de propriile rescrieri: "un sport iresponsabil". Afirmaţia trimite explicit la un suport etic sau reclamă o justificare etică, nu una a conţinutului şi implicaţiilor textului, ci a raportului cu textul. După ce "marginalizează" două dintre cele mai întâlnite critici care inculpă rescrierea postmodernă ca o utilizare imorală ("presupoziţia originalităţii şi autenticităţii textului literar" - percepută ca un simplu scrupul romantic şi modern; "credinţele noastre privind statutul deosebit al textului literar" - chestiunea, în perspectivă kantiană, a abordării textului ca mijloc în vederea obţinerii unui alt text-scop), autoarea reabilitează conceptul rescrierii de verdictul lui G. Genette - "literatură de grad secund" - şi-l plasează chiar în esenţa sa definitorie: textul iniţial se deschide, prin intervenţia unui subiect, într-un text nou, aşa cum etica se deschide spre Celălalt, presupunând o relaţie cu alteritatea. Rescrierea