Este dificil să ne imaginăm astăzi prezenţa în actualitate a unei personalităţi muzicale artistice de talia lui George Georgescu. Aparţine altei epoci, aparţine altei lumi. Autoritatea supremă necondiţionată constituia un aspect ce rămâne şi astăzi impresionant. Fermitatea atitudinii în relaţia cu oamenii din orchestră decurgea în mod firesc din fermitatea atitudinii profesionale, din credinţa în valorile perene ale marii muzici, valori neschimbătoare în schimbătoarele conjuncturi ale momentului. Căci, trebuie să o recunoaştem, suntem astăzi martori ai unor situaţii când aspecte ale unei pretinse democraţii par a macula însăşi esenţa actului artistic dirijoral. Observată din perspectiva celor patru decenii petrecute de la plecarea sa în eternitate, personalitatea Maestrului vine a întări faptul că sensul director al baghetei este acela al unei dictaturi a spiritului în raport cu momentele trecătoare, mai mult sau mai puţin semnificative ale cotidianului.

Sub conducerea sa, atât repetiţiile, cât şi concertele Filarmonicii bucureştene se constituiau într-un ritual dominat de traiectele mişcării ideilor muzicale. De la acest nivel, de la nivelul planurilor mari ale ideilor, de la nivelul structurilor mari ale muzicii, se ajungea ulterior la fasonarea detaliilor care se aşezau firesc în construcţia edificiului. Iar aceasta graţie demersului individual şi conştient al fiecărui muzician. Graţie unei comuniuni spirituale şi muzicale pe care Maestrul ştia a o determina, ştia a o întreţine.

Din pragul adolescenţei, din primii ani ai studenţiei, am avut prilejul să asist la repetiţiile, la concertele Maestrului. Pentru generaţia mea, pentru o întreagă generaţie de oameni ai muzicii, personalitatea domniei sale s-a constituit într-un temei exemplar al referinţelor. Mergeam la repetiţii, la concerte, pentru că acolo se petrecea marea muzică, pen